Tara Motilor - Ziua 3

Joi 17 iunie 2010



( Mai multe poze AICI )

7:30 - E o noua zi!

Cineva ne bate in cort chemandu-ne sa iesim afara.
E soarele!

La ora asta e sus pe cer, desi cand privim in jurul nostru, vedem ca nici noi nu suntem mai jos.

E o dimineata frumoasa de iunie... iunie de Certege.

Vecinii deja umbla cu treburi prin ograda. Ne dam seama ca n-avem de ce sa pierdem vremea, caci cine se scoala de dimineata....

Mergem iar sa ne spalam la apa... si suntem, gata, fresh.

Fetele descopera noi functii ale telefonului mobil: face poze. Si nu de oricare: panorame :p ! Ele se joaca acum cu el, eu incep pregatirile...

Strang cortul...

Punem in genti, operatiune care la inceput ne-a luat mult timp, acum ne descurcam bine, am incercat sa invatam unde e locul fiecarui lucru. Cand crezi ca ai terminat, iti dai seama ca ai uitat ceva, si de obicei se repeta de cateva ori treaba asta.

Si bicicletele s-au odihnit mai bine sub acoperisul casei. Si hainele, s-au uscat... si aparatul foto. Incerc sa pun la loc suruburi, baterii, si sa fac un singur aparat care sa functioneze... Dupa cateva poze mai aburite... rezultatul:

Asa ca daca tot avem aparat, azi o sa povestesc mai mult cu ajutorul pozelor.

Fetele se duc dupa apa buna de baut la un izvor din apropiere, apoi pun masa.

Ne apropiem de plecare, dar imi aduc aminte ca ar fi cazul sa curat putin bicicletele.

Legam toate bagajele si apoi aranjam totul pentru pozele oficiale cu echipa

Fotografiem tot ce se poate, vrem sa luam cu noi tot.

Mergem la vecini, sa mai povestim de despartire.

Vrem sa facem poze impreuna, ceea ce n-am prea facut noi toata tura noastra, am mers mai mult cu instantanee. Dar totusi se merita din cand in cand sa opresti clipa intr-o fotografie pentru totdeauna. Batraneii vor sa le trimitem pozele.. Cand ne spun asta, eu stau si ma gandesc cum am putea s-o facem?! Vroiam sa le propun sa le aducem la anul.. poate vom veni din nou, alta solutie mai rapida nu vedeam... ca doar astia n-au net.

Hopa exista posta.. mi-au zis ca se poate prin posta! Da asa-i!!! Notam si adresa.

Asa aflam noi ca pe batranelul nostru il cheama Constantin. Trifa Constantin. Sta in varful dealului la Certege de cand se stie. Cand era el mic, de cativa ani, atunci ultimii membri din familia parintelui au plecat din casa. Desi stau gard in gard, si se numesc tot Trifa, ii uneste doar cerul de deasupra si iarba de jos. Nu sunt rude. Dar ne sunt tare simpatici.

E ora 10:30 asa ca trebuie sa ne despartim. Iar suntem linistiti in privinta norilor negri. N-o sa ne ploua nici de data asta, ne spune vecina, si acum stim ca asa o sa fie.

Inchidem in urma noastra poarta si plecam "pribegi prin lume si tara"

Ne vom revedea...!!! Va vom scrie...

Cum iesim pe poarta facem stanga. Coborarea normala spre Campeni e la dreapta, dar alegem sa mergem pe alt drum, mai scurt, mai frumos, mai nou.

Ca sa coboram de aici de sus, mai trebuie sa urcam mai intai pana la 1150. Asta n-ar trebui sa fie cu mult mai greu...

Fetele nu se lasa asa usor convinse.... De la prima pedala de dimineata sa trebuiasca sa te dai jos de pe bicicleta... nu asa se incepe ziua, si mai ales coborarea. :D

Avem si primele noroaie. Bicicletele noastre curate fac cunostinta cu ele. Si daca lor nu le convine din cand in cand mai arunca si calaretul in balta.

Ajungem sa mergem pe coama dealurilor inverzite. De jur imprejurul nostru se desfasoara vai cu sate indepartate. Undeva in zare recunosc drumul pe care trebuie sa coboram si totusi nu-mi vine sa cred ca cineva s-a gandit sa croiasca drumuri pe aici.

La iesire dintr-o padurice inalnim doi copii. Vorbim cu ei... mai mult noi, ei fiind destul de timizi / speriati / neobisnuiti cu musafiri, nu prea scoteau cuvinte. Le dam ceva dulciuri, abea indraznesc sa le ia. Totusi ii intreb, (nu aveam nevoie de informatii, dar pur si simplu vroiam sa ii auzim) unde duce drumul care cobora prin padure. Ajunge in satul din vale, la sosea?

Unul din ei, inocent, da din umeri si spune: "La noi acasa"!!!

Asa-i! Imi dau seama ca universul unui copil din varful Apusenilor nu are orizonturi indepartate cu mult de casa parinteasca. Nici macar pana la soseaua nationala, ce sa-i mai intrebi daca au fost vreodata pana in Beius, Oradea, Cluj, sau intr-o vacanta undeva?!?

Paradoxul e ca desi acesta este "tristul" adevar, multi oameni mari din tara noastra au pascut vacile pe aici in copilarie.

Incepem sa coboram. Trecem pe langa prima casa din satul prin care va trebui sa ajungem la sosea. Nu stiu cum se cheama, stiu ca prima casa avea caini foarte rai. Eu pregatesc sprayul anti catei dar nu-i nevoie sa-l folosesc. Avem noroc, ca al' mai rau ii legat. O femeie iese in curte si vorbim cu ea, apoi plecam mai departe.

Dupa ce ne saturam de coborat, ajungem la un loc drept de popas, ocazie cu care ne odihnim, spalam bicicletele de noroiul de pe roti si analizam primele rani suferite.

Nu a muscat-o cainele pe Ale, a muscat-o bicicleta!

Mergem mai departe. Trecem mereu pe langa case si oameni care lucreaza, pe care ii salutam si discutam cate putin.

Pe portiunile mai drepte ne relaxam, si abia dupa ce dam peste deal, vedem ca totusi mai e multa coborare in fata. Treaba asta se repeta de cateva ori, de iti vine acru sa tot cobori.

Norii negrii sunt deasupra noastra, dar personal nu ma nelinistesc deloc. Azi nu ne ploua.

Drumul incepe sa coboare printre case din ce in ce mai abrupt. Strig destul de des la fete sa mearga usor! cred ca sunt foarte stresant :))

O batranica sta sub streasina casei si se uita cum coboram. Vorbim cu ea. Are un grai asa de dulce...

Jeni iar face un popas sa culegem fragi. Mainile sunt rosii si batatorite ca dupa sapat la harlet :D, dar nu mai e mult si ajungem in sosea. Se vede Ariesul si drumul. Yesss!!

Mai avem doar putine serpentine ce se incolotocesc pe sub noi.

Oricum...., nu stiu cum face Ale si la o balta mai serioasa, se emotioneaza ca de obicei. Nu mai gaseste alta solutie decat sa se opreasca in mijlocul ei. Bicicleta e lasata pe-o parte pe geanta.. ia apa.. s-ar putea sa fie chiar geanta cu hainele mele, asa ca nu-i mai fac poza, si o ajut sa ridice bicicleta. Acum e si uda la picioare si julita.

Oare au luat apa?

Trebuie sa spun ca aici am si eu o parte de vina. E destul de greu sa te descurci prin noroiul asta fara cauciucuri cu crampoane :D


Ultimul om cu care vorbim e un nene cu caruta care urca inapoi in sat.



12:00 - Am coborat in localitatea Rogoz.
Aici trecem podul peste Aries si facem dreapta spre Albac, mergand tot pe firul apei in sus.

Si pedalam pe asfalt.. mai avem doar 4 km pana in Albac.




Intram in orasul / localitatea istorica / statiunea sau ce o fi ea, Albac.

Gasim peste tot destule informatii turistice. Dar ce cautam noi este doar un loc unde sa mancam. Facem o tura de recunoastere, si cand vedem ca iesim din localitate, ne intoarcem la singurul restaurant pe care l-am remarcat.

12:30 - Dupa 2 zile de conserve, vedem mancare, asa ca cerem tot ce ne pofteste inimioara, luam chiar si sandwichiuri la pachet.

Model de bronz - palma, antebrat, brat, umar :D perfect

Dupa ce trecem si pe la magazine, pentru alte cumparaturi, iesim din Albac la ora 14:00

Desi drumul nostru urca in continuare, aceasta estea cea mai frumoasa portiune pe care o parcurgem pe maulul Ariseului, asa ca inaintam cu spor si drag :D

Traficul este destul de redus, dar imediat vedem si semne ca zona ar avea o importanta turistica. Importanta turistica, nu pentru noi, ci pentru altii.. asa ca apar primii turisti. Trec pe langa noi venind din spate cu mult zgomot vreo 10 motociclete. E destul de frumos sa auzi sunetul.. sa vezi cum se inclina pe viraje caii lor, incarcati la fel ca ai nostrii dar cu ceva putere in plus. Se duc destul de repede, eu cautand sa vad ce modele sunt abia reusesc sa observ numerele de Austria.

Frumos...

Le ajung pe fete din urma, si cand se face liniste le spun ca sa nu fie intristate: "Oricum ei nu ajung cu mototcicletele lor pe unde mergem noi cu bicicletele" Sunt si fetele intr-un gand cu mine, asa ca mergem mai departe.

Faza se repeta peste cateva minute, de data asta CZ la numar.

O data, cum mergeam eu pe mijlocul drumului... vine o dacie periculos din spate. Eu ca sa-i fac loc... apas acceleratia la maxim. Imediat am simtit cum forta inertiei ma trage inapoi. E si normal.. Bagajele au ramas in urma.. si izoprenul a intrat la roata, amestecandu-se ca o salata.

Trecem prin cateva sate de romani si unul de tigani majoritari. (Scarisoara cred).

Intram in Garda de Sus. Localitate in care parasim pentru totdeauna Valea Ariesului cu asfaltul aferent, pentru a intra in Parcul National Apuseni. Totul este prezentat frumos pe aici, cu destule informatii cu privire la obiective turistice si altele. Caut baterii pentru aparatul foto, stim ca de aici intram in salbaticie pentru inca 2-3 zile. Gasesc doar 4 baterii alkaline, cu mult sub necesitatile aparatului meu care consuma foarte mult la suta de kilometri. :D

Parasim asfaltul. O sa ne fie dor de tine, nu ne vom mai intalni decat cu putin inainte de Beius.

Intrebam cativa oameni despre urcarea spre ghetar, ca sa avem si noi o idee despre ceea ce ne asteapta.

(Mama mi-a zis de acasa ca n-o sa putem noi urca bicicletele acolo :D ).

Eu calculasem ca ar trebui sa urcam putin mai mult decat am urcat pana la Certege.

Ale mi-a spus cu o zi inainte ca totul e asa frumos, si e hotrata sa mearga pana la capat pe unde ne-am propus, chiar daca asta inseamna drumul cel mai greu.

Jenic... ea merge inainte oricum :D

Punand toate astea cap la cap, o sa reusim. Ajungem noi azi in satul de sus de langa pestera. Acolo vom dormi, iar zilele urmatoare, vom traversa Parcul National Apuseni, dintr-un capat in altul, sarind peste varfuri de munte, mergand pe coama, dar niciodata nu vom mai cobora din altitudine foarte mult. Vom vedea ce va fi... Totul este o surpriza. Dincolo de ghetar nu am mai fost niciodata.

Urcarea incepe brusc si fara ocolisuri, asa ca oprim pentru a ne face curaj. Luam energizante, ne hidratam, ne bronzam uniform... si radem mult.

Urcam! Ca de obicei Jenic e in fata. Ea are un obiectiv: Sa numere urcarile. Urcarile la ea sunt pantele foarte accentuate. Pentru mine e o urcare continua, si nu stiu cum va putea sa le tina socoteala... dar daca asta le face pe fete sa uite de greu, atunci sa numere si pedalele daca vor.

Abia am trecut de prima urcare si suntem deasupra locului unde ne-am odihnit inainte. Acum realizez ca aici intradevar se urca. Fetele merg destul de mult in sa, din loc in loc mai imping pe langa biciclete. Daca ar fi fost asta in prima zi, cu siguranta ne-am fi intors. Asta inseamna sa te obisnuiesti cu greul. :p Stiu sigur ca pana sus, avem doar de urcat.. nici macar 1 metru de plat.. asa ca refuz sa ma gandesc la ceea ce e inainte... Doar privesc vaile si dealurile peste care ne ridicam.

Jenic tot tine numarul urcarilor... Eu incep sa caut cu privirea apa. Mai avem putina. Nu-i problema ca-i calda.. problema e ca mai avem de urcat, soarele arde.... Oricat am bea noi, transpiram mult mai mult, si nu putem sa ramanem acum fara lichide.

Masini pe langa noi trec doar cat sa le numeri pe degetele de la o mana.

Oprim cand vad prima casa in vale, destul de departe...

Le las pe fete sa faca panorame... si cobor prin fanat, pana acolo. Omul imi zice ca imediat, pe drum mai sus ajungem la reteaua de apa abia executata cu fonduri nu stiu de care.., si de acolo pana sus vom gasi mereu apa. Bun. Plec inapoi fara strop de lichid.

Acesta sunt eu! Sunt eu de cand am fost facut abtibild si lipit pe bicicleta lu Ale. Ca sa fiu cu ea cand merge singura cu bicicleta (asta nu prea se intampla). Acum pedalam impreuna undeva in munti, asa ca incep sa ma cam dezlipesc... nu-mi vad rostul.

Panoramele lu' Jenic

Suntem undeva dupa jumatatea urcarii.. asa ca e bine. Ajungem la primele case rasfirate pe dealuri. Ma duc sa iau apa, si vorbesc cu oamenii.

Cel mai greu exercitiu, in tura asta, pe langa cel cu pedalatul usor si des, a fost pornirea in rampa.

Daca incerci sa urci ca viteazul ridicat in pedale si apasand cu toata forta, s-ar putea sa te tina entuziasmul, cel mult o ora. Cand e vorba sa urci o zi inreaga, trebuie sa pastrezi cadenta potrivita. Astfel in functie de panta amesteci din schimbatoare pinioanele si foile, astfel incat sa pedalezi usor in ritm constant. Ale intotdeauna incearca sa pastreze pinionul mare de rezerva in caz ca panta creste. Zice ea ca are un AS in maneca. Bun... eu ii zic mereu sa bage AS-ul, ca panta mai mare de atat n-are unde sa fie, doar daca te-apuci sa urci in copaci. Cateodata mai are de rezerva si joker-ul.. adica foaia mica. Totul e bun si frumos. Pana la sfarsitul saptamanii se pare ca vom invata si tehnica asta :D

Dar ce te faci cad trebuie sa opresti si apoi sa pornesti in panta? Nu e nimeni sa-ti tina bicicleta grea, plina cu bagaje. Se pare ca asta-i un lucru si mai greu de invatat. Nu reuseste nicicum din prima. Mai scapa cate o pedala cand sa urce in sa, si atunci da sangele la picioare.

Dupa a doua jumatate a urcarii obsev ca Ale se descurca din ce in ce mai bine cu plecatul de pe loc. Insa nu stiu ce se intampla cu mine. Eu nu mai reusesc. Se intampla de mai multe ori sa ratez plecarea, ma oftic, dar pun asta pe seama oboselii si nu caut sa aflu cauza.

Dupa o buna portiune de drum, iar avem nevoie de apa. De acum reteaua de apa e pe marginea drumului si avem din loc in loc cate o cismea de apa dinaia ca pe vremuri in piata. De cand sunt mic, ma tot intreb de ce iti trebuie o forta asa mare de apasare ca sa curga apa!?! Nu imi pot raspunde nici acum... asadar, jeny care a ajuns inaintea noastra incearca in zadar sa-i dea drumul :)))

Coboara drumul si doi mosnegei intr-un Matiz inchiriat (de aia au si bagat masina pe aici). Totusi la varsta lor tre' sa ai tupeu sa te dai cu buburuza de-a rostogolu pe aici. Sunt rusi sau nu stiu ce neam... ca din engleza lor eu inteleg ca sunt locuri minunate, doar ne atentioneaza ca pestera e inchisa.

Ne intalnim cu un grup mare de de copii in excursie care coborau de la pestera. Ne incurajeaza. Suntem foarte aproape de centrul satului, nu mai urcam asa mult...

Jenic a inregistrat 22 urcari. 22 de obstacole in calea noastra. Fiecare a fost o incercare, si ca sa le urcam, am strans din dinti, am transpirat, am facut pauze, ne-am incurajat...

Mergem pintre casele satului Ghetari. Pasuni pline de flori, cat vezi cu ochii si case ici colo. Case mai vechi sau mai noi. Bineinteles ca cele mai vechi intrec in frumusete intotdeauna pe cele noi vopsite cu lavabil.

Soarele s-a mai potolit. Drumul trece des peste stanci tocite de roti si vreme. Cum stam destul de mult cu nasul in pamant observam pe marginea cauciucurilor ca baltile de aici cu noroaiele lor sunt de o pronuntata culoare rosie-maronie, spre deosebire de urmele de noroi verzui de pe dealurile de la Certege.

Ajungem in centru la 17:30 Doar urcarea asta criminala de 10 km si 400-450m diferenta de nivel ne-a luat 2 ore jumatate, ceea ce mi se pare un adevarat record.

Ne orientam putin, citim cate ceva de pe panourile expuse (lucruri interesante dar care le vom studia mai mult acasa dupa pozele facute, ca de exemplu: arnica montana, proiect al WWF ) Deocamdata trebuie sa ne grabim, vrem sa intram in pestera acum, ca maine dimineata sa nu mai pierdem vremea cu vizita. Suntem inca nelamuriti, daca mai e sau nu program de vizita la ora asta, dar vom vedea.

Toate chioscurile cu placinte traditionale, care ne-au fost recomandate pe drum sunt inchise, dar nu-i problema. Urcam spre pestera. Pe poteca sapata in stanca e destul de greu sa inaintezi pe bicicleta, dar reusim cand pe ea, cand pe langa.

Ajungem la poarta pesterii. Nu mai tin eu minte prea multe de cand aveam 7 ani si am mai fost pe aici, dar e sigur ca nu era asa amenajat. Aici asteptam sa vina ghidul, l-am sunat si ajunge in 15 minute. Cat timp asteptam, ne luam hainele groase pentru pestera si lanterna frontala. Mancam sandwichiurile facute la pensiune, oribile, dar sunt bune la foame. Mai vine o familie care vrea sa coboare. Suntem 6. Citim despre pestera de pe panouri, ne informam, caci trebuie sa stim ce vom vedea.

Vine ghidul, ne da bilete, deschide poarta, si ne lasa pe noi singuri. Soarele e la apus. Coborarea in pestera se face printr-un aven imens (o gaura verticala). Pe marginea de sus a gaurii, brazii fac o umbra perfecta, astfel incat razele soarelui nu au cum sa patrunda pana la baza si sa topeasca pata alba de gheata ce se vede de sus.

Coboram scarile metalice, ce se desfasoara pe sub noi agatate de peretele de stanca. Racoare... Din ce in ce mai multa racoare.. Balustrada devine rece...Pe moment un rece placut, dupa atata caldura... mai apoi, devine de gheata.

Intram in pestera, la o temperatura de doar cateva grade peste 0. Impresia personala, e neclara. Nu stiu de ce acum mi se pare mult mai mare. Nu o tineam minte asa, desi cand esti mic, toate lucrurile ti se par mari. Poate e faptul ca acum stiu ce inseamna 75.000 mc de gheata. Inseamna 100x100x7,5m Un Carefour de gheata... multa gheata pe care stam in acest moment :D

Facem poze. Priele doua baterii din setul de 4 se duc in 3-4 ore de cand le-am cumparat. Urmatorul set va trebui sa-l facem sa ne tina 2 zile :D

Alte date interesante despre pestera nu mai scriu aici. De fapt, aceast ghetar care ne uimeste e doar unul din multele minuni naturale presarate la fiecare pas in muntii Apuseni. Din pacate n-am avut timp sa vedem prea multe din ele, dar suntem multumiti si cu atat.

Iesim din gaura.

Fiecare pas pe care il urcam spre suprafata, ne face sa suflam din greu. Trepte verticale, dar mai ales caldura inabusitoare, .....si nu mai putem respira. Nu sunt inca sus, si deja sunt terminat.

Ajung afara din gaura, din nou pe pamant. Cat timp imi ia sa ma acomodez cu caldura insuportabila? O ora am stat in adanc si acum vreau din nou gheata!

Ne intoarcem in sat. Un baietel ma intreaba daca vreau cazare. Vreau bineinteles, dar vreau conditii: dus, televizor, internet wireless, pranz inclus in cina... All inclusive. Asa ceva imi zice ca n-are, sunt doar doua pensiuni care ar putea sa imi placa, el are doar camere simple. Stiu si eu, pe una din pensiuni pusesem ochii la intrare in sat.

Coboram sa o cautam. Fetele s-au dus inainte.. eu raman cu gandurile mele... Am facut-o si pe asta, s-a mai dus o zi.

Si norii s-au inrosit spre apus, a fost o zi frumoasa.

Vorbesc la pensiune, e totul asa cum ne dorim, adica au paturi, dusuri, si mancare. Doamna/domnisoara de la receptie imi arata camerele, apoi lasam si bicicletele in garaj. Sper sa se odihneasca aici la fel de bine ca pe prispa de la Certege, ca bine ne-au mai dus azi. Iau bagajele de pe ele, si gata... nu le mai deranjez pana dimineata.

Eu ma duc pe dealul din spatele casei si prind cu aparatul ultimele raze de soare. Pensiunea noastra nu se incadreaza prea bine in peisaj, dar alta nu avem.

Mai soseste o familie de romani cu un A-seis (A6), si se cazeaza la etajul 1. Privesc de la balcon tot ce se intampla prin curte. Cand am ajuns aici, mai era doar un cetatean din prahova cu sotia lui. Ei ne sunt si vecini de camera la mansarda. Ne intelegem foarte bine, si omul face multa atmosfera. Am cu cine vorbi.

Doamna/domnisoara de la receptie... imi raspunde dintr-o bucata la orice intrebare cu DA sau NU. Nici o vorba in plus. Incerc, sa o prind cu ceva ce necesita explicatii mai multe. Imi spune 2-3 cuvinte incet, repede, pierdut si dus, asa ca nu inteleg. Treaba asta se repeta de cateva ori. Ajungem cu fetele la concluzia ca nu degeaba sunt asa aproape de ghetar. As vrea sa o intreb daca imediat dupa ce a iesit din pestera si-a facut pensiunea... sau a mai avut si casa in copac? :D

Dar nu ma obosesc degeaba... oricum nu inteleg raspunsul.

Fetele intra pe rand la dus, apa calda nu este. Spre bucuria mea, trebuie iar sa cobor sa fac conversatie la receptie :D

Imi spune ca vine apa calda in 10 minute. Bun.. trece o ora si se plictiseste Jenic sa astepte, face cu apa rece. Intra si Ale , aceeasi apa rece.

Eu intru ultimu. Atunci imi zice vecinul din prahova ca a fost el jos la centrala si era inchis un robinet. Oooo.. deci cei din urma vor fi cei dintai! Am apa cala. De curiozitate dau dusul pe apa rece. Auuuuu.... Apa asta frige de rece ce-i! Cred ca vine direct din ghetar. Nu am suportat nici 5 secunde. Nu imi dau seama cum au facut fetele dus cu apa asta, dar imi dau seama ca in seara asta trebuie sa marim doza de Fervex.

Pe la 10, toata lumea la somn.

Dist: 43 km

Moving Time : 4:55 h

Stoped Time : 5:44 h (4:44 fara pauza de la pestera)

Max Speed : 30.8 km/h

Moving Average: 8.7 km/h

Overall Average 4.0 km/h

Total Ascending 883 m

Total Descending 870 m

Max Elevation 1193 m

Curent Elevation 1120 m

Gata, inchide becu'