Sambata 19 iunie 2010
( Mai multe poze AICI )
Cred ca a trecut noaptea si ar trebui sa fie lumina afara.
Asta nu putem sti pana nu deschidem usa de metal, casuta neavand geam.
A plouat incontinuu.
6:45 am
E o dimineata dinaia de iti vine sa dormi pana a doua zi la aceeasi ora...
Ultima zi de mers pe bicicleta.... poate ar trebui s-o lungim cat mai mult, dar nestiind ce ne asteapta dupa ce iesim pe poarta si intram in ceata deasa, ne grabim cat putem.
Micul dejun il servim la cabana, mancarea care o mai avem, putina, o pastram pentru drum.
Pun totul pe biciclete. Observ ca inventia mea cu care am prins portbagajul, s-a rupt intr-o parte. Parca ar vrea sa pice un pic cerul peste mine, dar n-are cum, suntem undeva mai sus :D
Rezolv pana la urma problema, legand portbagajul cu o bucata de sfoara pe care o aveam la mine, in caz ca fetele nu pot tine ritmul :p.
Ne luam la revedere de la cabana noastra din Poiana Varasoaia
Si incepem catararea. Nu stim unde urcam, fiindca nu se vede prea departe, dar dupa cum ne-a spus cabanierul, avem de urcat mult si greu. Intalnim o stana, si primii (si ultimii) caini ostili din tura asta. Or fi si ei suparati pe vremea asta... Pana la urma trecem usor de ei, fara sa fie nevoie de alte scheme de autoaparare (spray cu piper, aruncat cu bolovani, fuga).
Urmeaza o portiune cu noroi framantat de un camion. Nu pierdem ocazia sa ne umplem si noi cat putem. Dupa ce trecem de camion si oamenii care il incarca cu lemne, situatia se imbunatateste.
Panta e din ce in ce mai mare, trebuind sa coboram de pe bicicleta.
Pe langa asta cred ca am ajuns imediat in norii de ceata uda ce erau ca un plafon deasupra noastra. Ori ei au coborat peste noi.
Drumul pietruit se transforma fara sa ne dam seama in mai multe carari pline de bolovani, grohotis... Din ceata incepe sa ploua din cand in cand. Ne oprim sa mai respiram, timp in care incercam sa gasim explicatii logice de ce am face noi asta. Pentru ca trebuie sa ajungem la Beius dupa amiaza. Bine dar poate mai important e sa ajungem intregi. Furtuna care se anunta, drumul pe care nu se poate merge in sa, urcarea criminala din care n-am facut nici un sfert, la toate astea ne gandim in timp ce mergem prin ploaie si prin iarba,uzi la picoare deja... Poate trebuia sa coboram din Padis spre Pietroasa si de acolo sa ajungem la Beius. Nu stiu nici eu de ce am tinut asa mult sa urc muntele asta cu bicicleta in spate.
Pana aici totul a fost oarecum bine... La 10 metri in fata merge Ale, si cand se da dupa cativa brazi si ceva ceata dispare din privirile noastre... In cateva secunde se intoarce speriata aproape plangand: Sa mergem inapoi!!!! sa mergem prin alta parte la Beius!!!!
Un porc mistret a reusit s-o sperie asa tare. A grohait la ea si s-a dus in treaba lui printre brazi. Eu cu Jenic nu l-am vazut. Dar acum nu mai vrea sa continuam pe aici. Prin alta parte nu avem pe unde merge. Pe aici e drumul... Ori ca ocolim 10 metri mai jos, tot la ei in padure suntem. Nu pot sa-i spun ca lighioanele astea nu ataca, pentru ca nu-s convins de lucru asta. Totusi parca inapoi in Padis n-as vrea sa ne intoarcem, pentru ca ne-am intalnit cu ele. Era si normal! Daca aici nu le-am gasi atunci unde sa mai incercam?!?
In fine povestea e lunga... cate ne-au trecut atunci prin minte fiecaruia din noi nu stiu. Poate in conditiile astea, uzi, obositi si speriati, am fi putut sa facem cale intoarsa....
Nu mai stiu nici ce a fost cu mine. Pentru ca mi s-a mai intamplat de multe ori acelasi lucru pe munte. Cand esti in fata unor probleme, sau a unor decizii importante ce trebuiesc luate, chiar daca fizic mai poti continua (si nu am cedat niciodata din punctul asta de vedere), psihic s-a intamplat de multe ori.
Deci: crize, nervi la maxim.... si alte manifestari asemenea, asta inseamna sa cedezi. Chiar daca reusesti sa ajungi la capatul drumului cu bine, partea nevazuta din tine sa nu poata sa treaca testul.
Am reusit oarecum sa ne calmam dupa ce am speriat bine porcii mistreti. Jenic oricum nu a mai zis nimic la toata problema asta, si acum merge inainte... Inainte cu mult, e pierduta in ceata, ceea ce ma dispera, pentru ca nu imi place sa nu o vad in fata mea. Apoi vin eu, incercand sa n-o las pe Ale prea in urma.
Sunt momente bune in care nimeni nu zice nimic... urcam din greu. Jenic, in sandale prin grohotis, Ale in niste adidasi din care tasneste apa. De jur imprejur nu ai ce vedea. Doar ceata. Suntem undeva mai sus de 1400m, Vegetatia e ca pe Ceahlau: gol alpin cu jnepeni, brazi pitici, iarba, si afinis. Merg cu ochii numai pe GPS, nu din cauza ca ne-am putea rataci, ci pentru ca sunt obsedat sa vad cat mai urcam. Curbele de nivel se indesesc, ceea ce inseamna ca deacum urmeaza greul. Numaram pasii si metri urcati.
Singurul lucru care ma face sa cred ca nu sunt intr-un vis urat, sunt urmele de la motocross-ul si atv-ul cu care ne-am intalnit ieri... pe aici au trecut si ei muntele, si asta imi da speranta, cum ca s-ar putea s-o scoatem si noi la capat.
Indicatorul de sus din culme, langa Vf. Carligatele 1696m
Suntem sus. Asta e bine, chiar daca mai avem mult mai bine de jumatate din traseu, macar stim ca a trecut partea mai grea. Aici ne intalnim cu un om si un baiat. Sunt cu calul, nu mai stiu cate ne-au spus, si ne-au explicat. Totul e simplu, se poate ajunge unde vrem noi. Singura problema e ca nu vedem nimic. Mergem prin ceata prin locul de unde ar fi trebuit sa avem poate cea mai frumoasa panorama din toti muntii Apuseni!!!! Asta ne-a zis-o toata lumea, ca am pierdut mult, insa noi n-am stiut. Daca o stiam eu ma dadeam cu fundu de pamant si stateam acolo pana se facea soare, sa vad si eu apusenii de la 1660m.
Mergem pe culmea muntelui, pe un drum ce ni l-am imaginat drept. Si asta parca in ciuda noastra urca si coboara, plin de bolovani. Nu mai avem nici un chef sa mai stam pe sa nici macar la coborari, din cauza zguduiturilor, asa ca mergem mai mult pe langa. Trecem fara sa stim pe langa cateva varfuri inalte din zona.
Ajungem sa coboram mai serios, tot pe langa biciclete. Bineinteles ca pierdem si aici timp la fel de mult ca la urcari. La aspectul asta nu ne-am gandit nici o clipa acasa. De multe ori ceea ce te face sa tragi la deal bicicleta dupa tine cu ultimile puteri, este faptul ca tot ceea ce urci, vei cobora odata ajuns in varf, si acea coborare ar trebui sa iti ofere o satisfactie suficienta cat sa compenseze chinul de la inceput. De data asta nu-i chiar asa!
Totusi ceva trebuie sa fie bine si pentru noi. Asa ca, la un moment dat Cerul a hotarat sa se arate noua printr-un ochi in nori. A fost cel mai fericit petic de cer din viata mea. Sa vezi deasupra ta la doar cativa metri norii cum se invaluie si se amesteca intr-o fierbere continua iar dincolo de ei albastru infinit, curat ca lacrima. Minuntat. Eu cel putin nu mai pot de bucurie.
Intram iar in nori, dar nu-i problema, ce-a fost mai greu a trecut, am vazut ca nu norul este vesnic...
Si coboram...
Eu am mai fost pe Ceahlau cu bicicleta si eram oarecum obisnuit cu terenul. Puteam sa ma descurc. Dar NU mi-am imaginat niciodata ca o sa duc 2 fete cu bicicletele pe acolo. Ei..., muntele asta era ceva mai mult decat Ceahlaul, plus bagajele noastre care ne incurca serios.
Din cauza trepidatiilor s-a rupt si prinderea din partea dreapta a portbagajului meu, acum acesta se mai tine doar intr-un punct, cele doua parti rupte sprijinindu-se doar pe axul quick release al rotii. Tot ansamblul trancane ca o caruta. Am mai legat cu putina sfoara, pasul urmator, daca cedeaza, ar fi sa le fac vant gentilor intr-o rapa.
Coboram... coboram mult.. dar nicicum nu putem sa ne dam pe biciclete, le-am chinui prea tare, ne-am chinui si pe noi.
Vantul da la o parte ceata si deschide in fata noastra, din cand in cand peisaje noi, la fel cum de fiecare data cand se da la o parte cortina apare un decor nou...
Asa mai merge....
Avem ce vedea, desi am coborat mult...
Cand socotim ca suntem la capatul puterilor, trantim bicicletele in drum si intindem masa
E ultima masa in za uaild. Deci mancam tot ce ne-a mai ramas. Deliciul zilei: o conserva cu salata de ton... si niste salata cu ceapa verde. Salata s-a rezolvat singura cu o zdrobeala in geanta, ceapa, rosii, castraveti purtate cateva zile pe drum.
Da, stiu ca e ultima, e ultima data doar noi 3, dar nu prea pot sa ma gandesc la asta acum.
Cand privesc in stanga, spre vest, in zare se vede Beiusul, iar deasupra lui undeva la nivelul nostru e o placa de nori... si planseul asta se indreapta cu asa o viteza spre muntele pe care suntem noi, de crezi ca o sa-l izbeasca si o sa iasa ceva scantei.
Spre Est se duc norii prin care-am umblat noi...
Au trecut cateva minute si imaginea ce o aveam in fata era apropiata cu aceea de la Rovine:
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie...
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
asa ca ... Pe cai!
In fata mai avem de trecut ultima reduta
In spate lasam saua unde am mancat.
Mai e mult de coborat? Suntem mult prea obositi ca sa mai stam pe biciclete, asa ca usor, usor ne scurgem pe langa ele la vale.
Ploaia am reusit s-o fentam, desi stim ca a fost acolo! Eram pregatiti, cu pelerinele pe noi. :D
Gata, am ajuns mai jos, pe pamant... primele stani, cabane...
ioi... cat bagaj are fata asta :D
Eu pe Titanic :D
Pe langa crucea asta am trecut repede, iar apoi pe langa un releu...
Nu ne mai oprim pentru ca deja stim: nu mai putem opri asta! O sa ajungem la sfarsit, indiferent de cat de lunga ar fi coborarea asta.
Nici nu ma mai uit la GPS, e gata.... cativa stalpi de curent electric pe marginea drumului, e clar... Apoi asfaltul la capatul povestii asteia pietruite pe care am urcat marti si ne-a purtat prin Apuseni, salbaticia asta a sufletului care iti arata cine esti...
Acolo jos in sosea ne asteapta prietenii nostri.
Ce mai pot sa zic, (adica sa gandesc)... Pe-o parte e bine ca am ajuns...
Stam putin cu echipa de sustinere, se face ora 12...Servim cate ceva.... parca au fost si niste clatite pe-acolo...
...si iesim triumfatori pe poarta de lemn ce ne indica faptul ca am iesit din Stana de Vale fara s-o fi vazut. Cui ii mai sta gandul la asta.... Oricum s-a terminat. Mai urmeaza doar o coborare pe asfalt de vreo15km si 860m diferenta de nivel... nebunie curata, apoi 10km pana la Mizies.
...si iesim triumfatori pe poarta de lemn ce ne indica faptul ca am iesit din Stana de Vale fara s-o fi vazut. Cui ii mai sta gandul la asta.... Oricum s-a terminat. Mai urmeaza doar o coborare pe asfalt de vreo15km si 860m diferenta de nivel... nebunie curata, apoi 10km pana la Mizies.
Dam drumul la fraiele cailor, si parca se razbuna....
Suiera vantul pe la urechi, pelerinele flutura pe noi parca suntem zmei...
Cu greu o ajung pe Jenic din urma si strig la ea sa piste frana, si sa lase adrenalina s-o ia nainte la vale daca se grabeste. Noi nu vrem jertfe cu sange chiar acum la urma.
intram in prima localitate...Mai e putin si inchidem bucla asta.... am plecat din Aiud de pe la 250m altitudine si suntem la 300...
Aici jos e caldura mare.
Aici jos e caldura mare.
Au trecut 5 zile....
Nici eu n-am crezut inainte sa plec de-acasa ca vom reusi....
doar la mine.... am fost invins de situatie.
Am ajuns la final pentru ca nu aveam cum sa ramanem in Apuseni, desi n-ar fi fost rau...
Oricum tot invinsi suntem de ei, de munti...
Mi-ar fi placut sa imi fac un cotet din scandura la Ocoale, satul la cea mai mare altitudine din Apuseni, si sa cobor o data pe an la Beius.
Pe viitor cel mai mult mi-as dori sa pot fi neinvins atunci cand trebuie sa lupt, indiferent de batalie, si tinand cont ca asta a fost doar o vacanta...
Si-apoi sa mai venim in Apuseni.
Poate sa-ti fie drag un cimitir?
-Da daca ai acolo pe cineva drag.
Inainte sa ajungem acolo, Ale gaseste o fata din sat care ne ofera un loc unde sa ne spalam si sa ne schimbam. Era mai negricioasa, si nu cred ca gresesc... tigancusa, dar ne-a primit in casa ei.(ne-a servit si cu suc)
Eu n-am intrat, ca n-aveam nevoie sa ma schimb...Cat timp stau in drum la soare, imi caut de lucru cu aparatul foto, ....desi stiu ca n-o sa pot uita asta niciodata....
Gata-s si fetele...
Montam si cortul...
Facem calcule:
Dist: 42 km
Moving Time : 4:10 h
Stoped Time : 3:00 h
Max Speed : 59.0 km/h ( Ale 53.0 - record personal :D )
Moving Average: 9.50 km/h
Overall Average 5.50 km/h
Total Ascending 650 m
Total Descending 1590 m
Max Elevation 1660 m
Curent Elevation 260 m
Dist: 218 km
Moving Time : 23:16 h
Stoped Time : 21:38 h
Max Speed : 59.0 km/h
Total Ascending 4078 m
Total Descending 4078 m
Max Elevation 1660 m
Si Rafael uitandu-se peste calcule zice c-am iesit bine, ne-am descurcat, de ce sa nu spunem adevarul :)
Pe drumul de intoarcere spre casa Beius - Piatra Neamt, ceasul a adunat metrii urcati (Apuseni, Praid, Bicaz Chei), si a aratat 3800m, in 500km, ....deci mai putin :D
Duminica mergem pana in Livada Beiusului, la o aruncatura de bat, acasa la poetul Traian Dorz.
Desi nu l-am gasit acasa, abia aceasta vizita a implint scopul calatoriei noastre pana aici.
Stim ca ne asteapta....
....dincolo, asa cum i-a spus el: ACASA MEA
Jenny, Ale si Sebi
